Cel de al doilea razboi mondial si ocupatia sovietica adusesera tara în pragul unei crize economice, resimtita mai acut în regiunile sarace. Dobrogea era o astfel de regiune. Comandamentul Militar al Dobrogei informa Marele Stat Major, la 4 septembrie 1944, ca trupele sovietice aflate în trecere rechizitionau animale, jefuiau satele si ca recolta era deja compromisa. Anii urmatori nu au adus o ameliorare a situatiei taranilor. Pentru dobrogenii crescatori de oi, rechizitiile de animale facute în contul Conventiei de Armistitiu erau dureroase. Se adauga spaima de colhozuri, despre care oamenii stiau lucruri îngrijoratoare: cum traiau colhoznicii, ce însemna "proprietatea colectiva". Informatiile erau aduse de cei care facusera razboiul în Uniunea Sovietica. Spaima taranilor avea sa se dovedeasca justificata câtiva ani mai târziu, când Dobrogea devenea una dintre primele zone colectivizate din tara.

Rezultatele falsificate ale alegerilor din 1946 ce legitimau guvernul comunist au stârnit agitatie. In câteva sate dobrogene - Beidaud, Nicolae Balcescu, Topolog, Ceamurlia de Jos - nemultumirile s-au concretizat în revolte populare. Oamenii se agatau cu disperare de speranta ca avea sa izbucneasca un razboi între puterile occidentale si U.R.S.S., care sa duca la înlaturarea comunistilor si la salvarea tarii. "Razboiul iminent" s-a transformat în constiinta oamenilor într-o certitudine. In numele lui s-au organizat grupurile de rezistenta anticomunista din Delta si pâna la granita sudica, din Balta Brailei si pâna la mare. Chiar daca au fost înfrânte, marturiile oamenilor acestui spatiu le-au pastrat amintirea.

In cadrul arhivei Centrului de Istorie Orala "Gheorghe I. Bratianu" al Societatii Române de Radiodifuziune am strâns astfel de marturii din satele dobrogene. Istoria vie, povestita de cei care au trait-o, completeaza informatiile provenite din arhivele scrise, aducând culoare si noi perspective acestui episod din trecutul nostru recent.

Dupa 1945, tinutul dobrogean a fost supus acelorasi tragice transformari sociale ca întreaga tara. Era firesc, asa-dar, ca oamenii sa reactioneze la fel cu cei din Bucovina, Maramures, Vrancea, Banat, Fagaras sau din alte zone.

Grupurile anticomuniste formate în 1945 la Constanta si în câteva sate - Sinoe, Ceamurlia de Sus s.a. - s-au aflat în legatura cu Miscarea Nationala de Rezistenta, care îsi extinsese actiunile în Oltenia, Muntenia, nordul Moldovei si Dobrogea înca din luna ianuarie a acelui an. In 1948, când în Dobrogea s-au format organizatii de sine statatoare, legaturile cu alte zone s-au pastrat, sub diferite forme. Si atunci am plecat, în '48, din sat - îsi aminteste Tascu Beca din comuna Nicolae Balcescu, judetul Tulcea - si-am venit în Banat. In Banat aveam niste rude, un unchi de-al meu. Si acolo m-am întâlnit cu altii. Am plecat din sat cu Iani Hristu, student din sat de la mine, cu intentia vadita sa trecem în Iugoslavia.  Ne-am deplasat pe linia Arad-Banat, era o statiune balneo-climaterica, Vata de Jos, la un cunoscut de-al lui, morar, si-am fost gazduit acolo doua saptamâni, în care perioada cetateanul se interesa de partizani, ca sa ia contact cu unul din noi, sa le spuna ca are acasa doi cetateni care doresc sa se înroleze în lupta de partizani. Suntem oameni de încredere, avem girul lui cutare.

Alte marturii ale rezistentilor dobrogeni vorbesc despre informatiile din Vrancea sau alte locuri, pe care le primeau conducatorii miscarii, Gogu Puiu si Nicolae Fudulea.

Constituite la sfârsitul anului 1948 si începutul celui urmator, organizatiile de rezistenta din Dobrogea au, în mare parte, aceleasi obiective, mod de organizare si metode de lupta cu cele din alte zone. Obiectivele lor erau lupta împotriva ocupantilor sovietici "distrugatori de natie" si a comunistilor instalati de acestia la putere. Aveau arme si un plan de organizare a satelor. Dosarul 130 de ancheta al Securitatii, din 21 octombrie 1949, sintetizeaza obiectivele si planurile de lupta ale rezistentilor în termenii specifici acestor tipuri de documente: "S-au initiat bande subversive de tip fascist, paramilitare, complotând împotriva sigurantei statului. Din august 1948 Tofan Gheorghe a luat legatura cu fratii Fudulea, Gogu Puiu, Iancu Beca ce aveau misiunea de organizare a satelor dobrogene, înarmare a oamenilor, adunau cotizatii, armament, munitie, colectau alimente si îmbracaminte. Faceau deplasari si aveau legaturi cu Bucurestii. Recrutau noi aderenti. Infiintau organizatii locale si se pregateau pentru lovitura de stat, actiuni teroriste în caz de conflict armat între U.R.S.S. si U.S.A., sa treaca la rebeliune. Erau împotriva armatei U.R.S.S."

Marturiile celor care au avut sansa de a supravietui ciocnirilor cu trupele Securitatii si anilor grei de temnita sunt emotionante: Vream sa punem rezistenta împotriva comunismului, dar comunismul a fost un tavalug mare, asa ca nu ne-a reusit sa-i respingem asa! (Nicolae Ciolacu, Lunca, judetul Tulcea). Dobrogea a fost cuprinsa în totalitate [de miscarea de rezistenta], zeci de sate, nu stiu daca a existat sat sa nu fie cuprins câte unul sau doi insi... din nord si pâna în sud, de la Dunare pâna la mare... (Gheorghe Cusa, Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta). In '48 s-a facut un nucleu mai mare: intrase si [comuna] Vasile Alecsandri, Casimcea, Cailderea, Sarighiol, Beidaud, Runcu, Râmnicu de Jos, Râmnicu de Sus, Colilia, deja s-a extins peste tot! (Dumitru Alexe, Ceamurlia de Sus, judetul Tulcea). Fudulea a avut legatura cu Beca, cu cei de la Ceamurlia, Alexe, toti au avut legatura... [Ne-au spus] ca nu-i bine, ca... comunistii ne baga la cazan, nu e bine! (Stere Gula, Baia, judetul Tulcea).

Sintetizând, putem spune ca miscarea de rezistenta din Dobrogea a avut multe trasaturi comune cu cea din restul tarii: speranta în ajutorul occidental pentru alungarea trupelor sovietice si a comunistilor de la putere; vehicularea informatiilor încurajatoare transmise de posturile de radio din strainatate care emiteau în limba româna; înarmarea pentru lupta efectiva, "la momentul potrivit"; antrenarea nemultumitilor satelor (tarani, preoti, învatatori, notari); parasirea gospodariilor si a familiilor pentru a se adaposti în locuri ascunse; alimentarea cu provizii si îmbracaminte din gospodariile rudelor si consatenilor cu aceleasi vederi. Si a avut acelasi trist rezultat: oameni împuscati fara sentinta sau morti în ciocnirile cu Securitatea, zeci de oameni morti în închisori sau executati, sute de arestati, condamnati la multi ani de "temnita grea" sau "munca silnica".

Oare cum v-ati încumetat, camarazi dobrogeni, sa porniti o lupta de adevarati haiduci anticomunisti în aceste dealuri despadurite si slab accidentate?, se întreba Ion Gavrila-Ogoranu, el însusi un luptator în rezistenta anticomunista de pe versantul nordic al Fagarasilor. Nici un grup de rezistenta din tara nu a avut parte de un teren mai nepotrivit: între Dunare si mare nu sunt decât coline cu paduri rare, ce cu greu puteau fi folosite ca locuri de adapost. Cu toate acestea, în primavara anului 1949 existau în zona din apropierea padurii Babadag 30 de grupuri înarmate, care aveau legaturi în aproape toate satele Dobrogei. Dupa '47, dupa ce i-a arestat pe fratii Fudulea, adica i-au dat în urmarire, ei au plecat. Adica în paduri, acolo..., [...] padurile Babadagului (Dumitru Alexe).

Si dupa anul 1949, când Securitatea organiza dese actiuni de prindere a celor din miscarea de rezistenta, determinându-i pe acestia sa se desparta în grupuri mici, padurea le-a fost o gazda buna. Nicolae Ciolacu, unul dintre conducatorii rezistentei din partea centrala, povesteste: Stere Ploscaru, Mihai Sicu, Costea Sicu si cu mine ne-am întâlnit în casa lui Mihai Sicu si, fiindca Securitatea cauta febril sa ne prinda, ne-am sfatuit ce aveam de facut. Ne-am hotarât sa mergem un timp la padure. In procesul care i-a fost intentat în 1952 Ciolacu Nicolae era condamnat "la 25 ani de munca silnica plus 10 ani degradare civica plus confiscarea averii plus 2 500 lei cheltuieli de judecata. [...] A avut legaturi cu Cucoli Gheorghe, fratii Fudulea, Jipa si altii. A stat fugit în padurea Babadag si pe la alti prieteni din organizatie".

La sfârsitul anului 1949, conducatorii rezistentei din Dobrogea nordica, Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Grasu si Ion Cotan si-au aflat ascunzatoare într-un loc în care se putea ajunge doar pe jos: la Cota Secar Bair 332, aflata între Camena, Slava Rusa si Testemel. Acolo si-au sapat o grota adânca, ascunsa în lastaris, dar cu o buna vizibilitate.

Pentru ca, totusi, astfel de locuri erau putine si concentrate în partile nordice, oamenii din sud au fost siliti sa recurga la solutii mai putin obisnuite. Grupul din Dulgheru si-a sapat o grota în câmp, cu intrarea mascata cu corzi de vie, situata între comunele Dulgheru si Vulturul. Acolo au fost prinsi la 25 martie 1950, dupa ce sotia lui Gheorghe Dinu, torturata, a divulgat locul. Cei din Lunca si Sinoe care mai ramasesera înca în libertate s-au ascuns în pivnitele rudelor sau în gropi sapate sub grajduri.

Specific rezistentei anticomuniste din Dobrogea a fost si faptul ca organizatorii ei erau în cea mai mare parte aromâni. Originari din Muntii Macedoniei, au fost colonizati dupa primul razboi mondial în Cadrilater, iar în 1940 mutati în Dobrogea. Nationalismul lor - care pe foarte multi i-a apropiat de miscarea legionara - se datoreste cu siguranta convietuirii seculare a macedo-românilor cu alte neamuri care au încercat desnationalizarea lor. De-atunci a intrat în noi nationalismul si mi-am dat seama ca lupta noastra pentru salvarea neamului nu e decât nationalismul, marturiseste Anastasie Buciuneanu, unul dintre cei angajati în rezistenta din zona comunei Mihail Kogalniceanu-Constanta.

In multe dintre "loturile rezistentei" au fost judecati si condamnati la ani grei de închisoare pentru "nesupunere" fata de autoritatile comuniste si turci sau tatari, locuitori ai spatiului dobrogean. Spre exemplu, numai prin sentinta 179 din 11.03.1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti au fost condamnate 15 persoane de etnie turca si tatara, vinovate de "constituirea de organizatie contrarevolutionara "Miscarea Nationala Tatara", care au desfasurat propaganda pentru zisa miscare de eliberare a Crimeii în favoarea unui stat independent tatar, au tinut ascunsi cetateni sovietici crimeieni cari se organizau pentru independenta Crimeii, le-au facut legaturi cu cetateni români de origine tatara din mai multe comune din regiunea Dobrogea si chiar cu Turcia pentru activitati de spionaj".

O alta particularitate a spatiului a fost aceea ca Dobrogea fusese declarata, dupa 23 august 1944, zona de operatii, apoi zona de ocupatie. De aceea Constanta a gazduit cea mai mare garnizoana sovietica din tara, unde au functionat comandamentele superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul sud-estic. Acest lucru nu a fost lipsit de importanta: pe de o parte, a influentat "excesul de zel" al fortelor de represiune locale, dornice sa câstige bunavointa sovieticilor; pe de alta parte, a alimentat dusmania locuitorilor fata de stapânitorii de la rasarit. Bolsevici la noi însemna "anticrist", însemna coruptie, însemna batai, însemna colectivizare - îsi aminteste Gheorghe Cusa.

Toate aceste evenimente au marcat miscarea antisovietica si anticomunista dobrogeana, care a evoluat în etape specifice. La sfârsitul anului 1948, nucleele de lupta - unele dintre ele organizate de nationalisti aromâni cu trei ani înainte - si-au coordonat activitatea, bazându-se pe un excelent sistem de comunicare. Acesta a fost momentul formarii organizatiilor de rezistenta, cu obiective precise si planuri concrete de organizare. Fratii Fudulea erau în legatura cu grupurile din zonele Hârsova, Casimcea, Topolog, cei din Beidaud condusi de Iancu Ghiuvea controlau satele din sud (Mihai Viteazul, Ceamurlia de Jos, Lunca, Sinoe, Sacele, Nuntasi, Istria, Cogealac, Mihail Kogalniceanu, Corbu de Sus, Corbu de Jos), iar Stere Hapa le organiza pe cele din zona Tulcei (Nicolae Balcescu, Izvoarele, Nalbant, Valea Teilor, Cataloi, Mihail Kogalniceanu). Câteva nume - Dumitru si Nicolae Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu - devenisera foarte cunoscute prin satele Dobrogei. Respectati pentru energia si spiritul lor organizatoric, acestia adunasera în jurul lor români si aromâni, cu conditia sa fie oameni destoinici si hotarâti. Politica asta o facem: adica noi toti ne unim contra Partidului Comunist! (Nicolae Cocos, Cobadin, judetul Constanta).

Inca de la primele contacte, au existat diferente de opinii între Nicolae Fudulea si Gogu Puiu în ce priveste tactica de lupta. Dumitru Alexe îsi aminteste discutiile dintre cei doi: Gogu Puiu cauta amploare mai mare, ca în '49, cel târziu '50 o sa înceapa un razboi între Apus si Rasarit si noi trebuie sa ne organizam bine. Fudulea era mai nu mai sceptic, dar cred ca era mai realist. Adica spunea: "Noi trebuie sa avem rabdare, ca trebuie sa se prabuseasca comunismul!".

In mai 1949 conducatorii organizatiei anticomu- niste s-au regrupat. Gogu Puiu si Stere Hapa actionau în Dobrogea sudica, iar fratii Fudulea împreuna cu grupul din Dulgheru în zonele apropiate comunei Ceamurlia de Sus. In vara aceea au fost valuri mari de arestari în toate satele. Atmosfera era tensionata. Rezistenta lua amploare. Arestari, de asemenea. (Tascu Beca, Nicolae Balcescu, judetul Tulcea).

Satele erau tot mai des bântuite de trupe, situatia devenea tot mai grava. Intr-o noapte - povesteste Sima Dimcica din Sinoe -, 5 spre 6 iunie, Securitatea se duce, aresteaza pe unul, Gioga Arau. Il ia si-l scoate la marginea satului si-l împusca cu câteva gloante în cap. Si-l lasa acolo, mort. Chiar în drum l-au lasat! De acolo, Securitatea merge înainte si intra în Sarighiol Deal. Il ia si pe Pulpa Gheorghe. Il scoate la marginea satului si-l împusca la fel.

Cu mari precautii, fratii Fudulea, Stere Alexe si Gogu Puiu s-au întâlnit în iulie 1949 la Panduru pentru a hotarî ce aveau de facut în aceste conditii. Dupa ce si-au exprimat dezamagirea pentru lipsa de reactie a Occidentului, conducatorii rezistentei au propus restrângerea activitatii. Acesta a fost un moment important al miscarii de rezistenta din Dobrogea: hotarârile luate schimbau radical tactica de lupta - care devenea strict defensiva - si dadeau o mai mare pondere preocuparii pentru supravietuire. A fost ultima sedinta la care a participat Gogu Puiu. El a plecat la Cobadin unde avea sa-si gaseasca sfârsitul în lupta cu Securitatea: Pe la ora 1 a venit o echipa de securisti, a înconjurat casa, n-au somat, asa cum era normal,  si au tras în ferestre. Iar Gogu Puiu a iesit peste ei, s-a batut cu ei acolo, a uzat tot armamentul. A ranit un subofiter... Credincios ideii sale de a nu cadea viu în mâinile Securitatii, Gogu Puiu s-a aruncat peste ultima grenada. Povestesc acest episod Gheorghe Filiu - arestat atunci - si Gheorghe Dragan din Cobadin, care a asistat uluit la scena care a avut loc chiar în curtea sa.

In primavara anului 1950 ciobanul Nichita Nazarie a descoperit întâmplator ascunzatoarea fratilor Fudulea de la Secar Bair. La 9 martie, trupe numeroase au încercuit adapostul. Dupa un asediu de patru ore, Dumitru a fost ucis, iar Nicolae prins. Din "lotul Fudulea" au facut parte 19 arestati, carora li s-au adaugat apoi alti 16 pentru ca i-au ajutat pe cei din rezistenta. Dupa o ancheta de 6 luni, prin sentinta 186 din 2 iunie 1950, Nicolae Fudulea a fost condamnat la moarte pentru "terorism" si "uneltire contra ordinei sociale". Dupa o evadare spectaculoasa din închisoarea de la Tataia (Constanta), Nicolae Fudulea a stat ascuns în sate mai mult de un an. A fost ranit mortal la 9 martie 1952 în satul Calfa, judetul Tulcea.

In 1952 conducatorii rezistentei dobrogene erau arestati, executati ori morti în lupte. Sute de oameni au fost întemnitati pâna atunci si în anii care au urmat. Unii dintre ei nici nu au fost judecati. In multe cazuri, supravietuitorii nu cunosc nici astazi amanuntele proceselor lor, legitimitatea acuzatiilor si temeiul condamnarilor. Dar multi dintre ei îsi amintesc, cu siguranta, versurile Baladei haiducului din codrii Babadagului: De la Dunare la Mare, / Din Macin la Babadag, / Trece ca o aratare, / Sânge-n flacari, duh pribeag...

Sursa: Magazin istoric