 de L.D. Grigorescu O sinteza informativa adresata Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în octombrie 1948 a furnizat, din câte am înteles, datele pe baza carora s-au purtat discutiile în cadrul sedintei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 25 noiembrie. Documentul evidentiaza cele mai importante reactii provocate de "cruciada" ateista declansata de directiva Ministerului Invatamântului din septembrie 1948.
Sfinti noi cu barba *Pe unde i-a suflat Dumnezeu omului viata? *"Copiii nostri vor creste ca vitele" *Bisericile crestine se sprijina între ele *Gheorghiu-Dej recunoaste: "Avem în partid o masa care are sentimente religioase"
Autorii sintezei, surprinsi de vigoarea nemultumirilor manifestate la nivelul întregii tari, încearca sa acrediteze ideea ca totul s-ar datora faptului ca "aceste masuri au trebuit sa fie aplicate de corpul profesoral vechi si plin de toate pacatele regimurilor trecute", si nu atasamentului populatiei fata de traditile crestine. Este evidentiata apoi vina ministerului, care transmisese dispozitiile sale fara nici un fel de instructiuni precise. Mai mult, unul dintre demnitarii ministeriali afirmase cu lipsa de raspundere "ca icoanele se pot face uitate cu ocazia curateniei prin scoli, iar în locul lor s-ar putea pune tablourile conducatorilor nostri". Si pentru a arunca paie pe foc, în câteva scoli din judetul Romanati s-au pus "tablourile lui Marx, Engels etc. în acelasi loc unde au fost icoanele, fara explicatii, dând posibilitatea copiilor sa spuna acasa ca în locul icoanelor vechi sunt acum sfinti noi, cu barba".
Un episod de-a dreptul scandalos s-a produs în judetul Vâlcea. Delegatul ministerului, Hersovici, a tinut o conferinta în fata cadrelor didactice. El "s-a apucat sa discute amplu problema existentei sau inexistentei lui Dumnezeu, insistând ca Dumnezeu nu exista". Si pentru a fi cât mai convingator, "a combatut religia, care spune ca omul a fost facut de Dumnezeu. In timpul acestei expuneri a întrebuintat expresii nepotrivite, ba unele chiar triviale, spunând ca se pretinde ca omul a fost facut din lut, caruia Dumnezeu i-a suflat viata. Dupa cum se stie, omul are mai multe gauri. Se pune atunci întrebarea: pe care gaura i-a suflat Dumnezeu omului viata. Si apoi, daca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, va închipuiti cum este creatorul lui .
De remarcat ca majoritatea celor prezenti erau religiosi. Dupa terminarea conferintei, atât în sala printre ascultatori, cât si în orasul Râmnicu Vâlcea, s-a iscat "o întreaga vâlva si nemultumire asupra felului cum a vorbit responsabilul ministerului si se comenta ca el si-a batut joc de religia crestina, pentru ca este evreu".
Au fost si alte cazuri, la fel de grave, ca în comuna Balcesti, jud. Arges, unde s-au distrus icoanele în fata elevilor, spunând ca asa e ordin de la P.M.R".
Zidul nemultumirilor
In afara acestor "cazuri nefericite", de "lipsa de abilitate", sinteza din care am citat cuprinde o sumedenie de exemple concrete ale rezistentei populatiei fata de masurile luate de autoritati. Autorii documentului erau indignati pentru ca toate acestea "au dat posibilitatea reactiunii ca în unele locuri sa se creeze o stare de spirit contra regimului, pe care apoi s-o speculeze în favoarea ei, erijându-se în aparator al credintei".
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
 de Constantin Buchet
La începutul deceniului al treilea, s-a vânturat ideea unei uniuni dinastice româno-ungare. Episodul este putin cunoscut si putin studiat în istoriografia româna. El ramâne înca destul de confuz. Contextul în care s-a nascut ideea, locul de unde a pornit, motivele pentru care a aparut merita o abordare mai serioasa.
* Tarile din Mica Intelegere trec la mobilizare * Nu revizuirea tratatului, ci a frontierelor * Republica de la Weimar si viitorul României * Despre Anschluss, în 1930 * Ungaria lui Horthy, Transilvania lui Mihai, Regatul lui Nicolae si peste toti, Carol II
Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de "reparare a nedreptatii istorice". Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar. Cele trei tari amenintate au semnat, în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.
In 1921, fostul împarat habsburg, Carol IV, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei. Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara. Aceasta tentativa a stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sase puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala. De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat. In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a statelor vecine.
Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.
Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi de catre Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.
Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, transport expediat cu concursul lui Mussolini. In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.
La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca "pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta".
In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, de la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon. El preciza: "Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele. Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri".
|
|
Citeşte mai mult...
|
 de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara Maramuresului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.
Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.
Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.
Telegrame catre Bratianu
Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: "Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România". La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.
Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!", maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia "pâna la Tisa" se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!".
Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
de Silvia Angelescu
Cel de al doilea razboi mondial si ocupatia sovietica adusesera tara în pragul unei crize economice, resimtita mai acut în regiunile sarace. Dobrogea era o astfel de regiune. Comandamentul Militar al Dobrogei informa Marele Stat Major, la 4 septembrie 1944, ca trupele sovietice aflate în trecere rechizitionau animale, jefuiau satele si ca recolta era deja compromisa. Anii urmatori nu au adus o ameliorare a situatiei taranilor. Pentru dobrogenii crescatori de oi, rechizitiile de animale facute în contul Conventiei de Armistitiu erau dureroase. Se adauga spaima de colhozuri, despre care oamenii stiau lucruri îngrijoratoare: cum traiau colhoznicii, ce însemna "proprietatea colectiva". Informatiile erau aduse de cei care facusera razboiul în Uniunea Sovietica. Spaima taranilor avea sa se dovedeasca justificata câtiva ani mai târziu, când Dobrogea devenea una dintre primele zone colectivizate din tara.
Rezultatele falsificate ale alegerilor din 1946 ce legitimau guvernul comunist au stârnit agitatie. In câteva sate dobrogene - Beidaud, Nicolae Balcescu, Topolog, Ceamurlia de Jos - nemultumirile s-au concretizat în revolte populare. Oamenii se agatau cu disperare de speranta ca avea sa izbucneasca un razboi între puterile occidentale si U.R.S.S., care sa duca la înlaturarea comunistilor si la salvarea tarii. "Razboiul iminent" s-a transformat în constiinta oamenilor într-o certitudine. In numele lui s-au organizat grupurile de rezistenta anticomunista din Delta si pâna la granita sudica, din Balta Brailei si pâna la mare. Chiar daca au fost înfrânte, marturiile oamenilor acestui spatiu le-au pastrat amintirea.
In cadrul arhivei Centrului de Istorie Orala "Gheorghe I. Bratianu" al Societatii Române de Radiodifuziune am strâns astfel de marturii din satele dobrogene. Istoria vie, povestita de cei care au trait-o, completeaza informatiile provenite din arhivele scrise, aducând culoare si noi perspective acestui episod din trecutul nostru recent.
Dupa 1945, tinutul dobrogean a fost supus acelorasi tragice transformari sociale ca întreaga tara. Era firesc, asa-dar, ca oamenii sa reactioneze la fel cu cei din Bucovina, Maramures, Vrancea, Banat, Fagaras sau din alte zone.
Grupurile anticomuniste formate în 1945 la Constanta si în câteva sate - Sinoe, Ceamurlia de Sus s.a. - s-au aflat în legatura cu Miscarea Nationala de Rezistenta, care îsi extinsese actiunile în Oltenia, Muntenia, nordul Moldovei si Dobrogea înca din luna ianuarie a acelui an. In 1948, când în Dobrogea s-au format organizatii de sine statatoare, legaturile cu alte zone s-au pastrat, sub diferite forme. Si atunci am plecat, în '48, din sat - îsi aminteste Tascu Beca din comuna Nicolae Balcescu, judetul Tulcea - si-am venit în Banat. In Banat aveam niste rude, un unchi de-al meu. Si acolo m-am întâlnit cu altii. Am plecat din sat cu Iani Hristu, student din sat de la mine, cu intentia vadita sa trecem în Iugoslavia. Ne-am deplasat pe linia Arad-Banat, era o statiune balneo-climaterica, Vata de Jos, la un cunoscut de-al lui, morar, si-am fost gazduit acolo doua saptamâni, în care perioada cetateanul se interesa de partizani, ca sa ia contact cu unul din noi, sa le spuna ca are acasa doi cetateni care doresc sa se înroleze în lupta de partizani. Suntem oameni de încredere, avem girul lui cutare.
Alte marturii ale rezistentilor dobrogeni vorbesc despre informatiile din Vrancea sau alte locuri, pe care le primeau conducatorii miscarii, Gogu Puiu si Nicolae Fudulea.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
de Gheorghe Zbuchea
Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de români. Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate - cazul mai putin cunoscut al istroromânilor.
Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni. Ei se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste grupuri alcatuiesc o unitate etnica.
Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, "topirea" lor în populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.
Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.
Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza. Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase - pe mine si pe mama mea - cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.
Intr-o vara - nu îmi mai amintesc exact anul - capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit - pe tata si familia sa - la o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.
Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. "Uite ca vorbeste româneste!" - a exclamat ea.
Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul "Spiru Haret", V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?
N. Koslinski
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
de Florin Anghel Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului "spatiu al polonitatii", adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa - pe lânga teritoriile polone - si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.
La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.
Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica. El a fost încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.
Situatia din Bielorusia - a carei anexare integrala o doreau polonezii - era la fel de complicata. Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S. Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.
Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu cât mai întins.
Care era însa realitatea din Ucraina?
Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion Petliura ca ministru pentru probleme militare. Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917, independenta Republicii Populare Ucrainene.
|
|
Citeşte mai mult...
|
Prof. univ. dr. Gligor PopiVârset, Republica Serbia si Muntenegru
Dupa primul razboi mondial, în urma Conferintei de la Paris, Banatul a fost împartit între Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor (R.S.C.S.) si România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au ramas în Banatul sârbesc ce apartinea R.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi si croati au continuat sa traiasca în Banatul românesc. Litigiul initial dintre cele doua state vecine privind delimitarea Banatului a fost solutionat din 1929 în virtutea traditionalelor legaturi de prietenie româno-sârbe. La conferinta de la Paris, Nikola Pasici, seful delegatiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba dorea ca buna vecinatate cu românii sa se mentina si sa ramâna permanenta. Guvernele celor doua tari au avut dese convorbiri si au încheiat conventii si acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. si a sârbilor si croatilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat si printr-o serie de tratate internationale. Care a fost situatia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelica? Cele 24 de plângeri ale protopopuluiÎn primii ani de existenta a Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, minoritatea româna ramasa aici a întâmpinat multe dificultati în desfasurarea în bune conditii a vietii ei nationale, spiritual-culturale. Cu toate ca Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protectia internationala a minoritatilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotriva, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, sicanari si nedreptati privindu-i pe românii din Banatul sârbesc. Se resimtea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoti, învatatori s.a. Majoritatea acestora, împreuna cu multe familii de tarani, în baza dreptului de optiune, parasisera Banatul sârbesc, stabilindu-se în România. |
|
Citeşte mai mult...
|
 Domnul George Sima, din Tiraspol, Transnistria, ne-a trimis următoarea scrisoare, cu rugămintea de a o publica în paginile revistei noastre. Elena Pădurean, în vîrstă de 14 ani, elevă a liceului românesc „Lucian Blaga“ din Tiraspol (Transnistria), ne-a trimis o emoţionantă pledoarie pentru românitate, cu atât mai impresionantă, cu cât vine de la românii uitaţi, ignoraţi, martirizaţi, lăsaţi la discreţia Armatei a 14-a...Ca şi românii din Timoc sau Ucraina, şi cei din Transnistria sunt zilnic batjocoriţi, umiliţi, jigniţi, trataţi ca o rasă inferioară, lipsiţi de drepturi, numiţi „fascişti români“ şi „viitori ucigaşi“. A fi român este acolo ceva de ocară, a vorbi româneşte este o ruşine şi un semn de inferioritate socială şi culturală.
Să ne reamintim că în Transnistria există 8 şcoli care şi-au câştigat statutul de şcoli româneşti, cu grafie latină, sub jurisdicţia Republicii Moldova, în iulie 1992, în urma sângerosului război de pe Nistru, soldat cu un adevărat genocid asupra populaţiei româneşti. Declanşat ca o reacţie a conservatorilor rusofoni din Transnistria faţă de procesul de redeşteptare a sentimentului românesc în RSS Moldovenească, războiul desfăşurat între 2 martie şi 31 iulie 1992 a avut ca duşmani românii, tricolorul românesc, grafia latină şi limba română.
Armata a 14-a (cu tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenade), cazacii de pe Don, batalioane de voluntari de la Moscova şi Sankt Petersburg, gardişti locali, dublaţi de puşcăriaşi special eliberaţi, au bombardat şi atacat - cu mine, grenade şi rachete, dar şi cu arme neconvenţionale - satele şi oraşele Transnistriei, terorizând populaţia civilă şi aruncând în aer poduri, şosele, unităţi economice, baraje, relee, locuinţe. Vânaţi pe stradă, în case, în autobuze, în spitale, la şcoală sau grădiniţă - bărbaţi, copii, bătrâni, femei gravide erau împuşcaţi, jefuiţi, violaţi, terorizaţi, bătuţi, torturaţi sălbatic, mutilaţi sau executaţi, la adăpostul nopţii; românii erau răpiţi, apoi cadavrele lor erau descoperite aruncate în groapa de gunoi sau în fântâni ori plutind pe Nistru mutilate, arse, jupuite sau chiar crucificate.
|
|
Citeşte mai mult...
|
Dialog cu dr. Florin Matrescu, autorul cartii "Holocaustul Rosu"  Doctorul Florin Matrescu provine dintr-o familie de luptatori anticomunisti. Personalitate puternica, în timpul regimului comunist, Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul Spitalului Municipal Bucuresti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul senator PSD). Atunci a hotarât sa plece în Germania Federala, unde avea sa fie medic peste 20 de ani. Acolo a continuat sa dezavueze dictatura comunista din România. Prin eforturi deosebite si pe banii lui. A contribuit la organizarea rezistentei anticomuniste din Germania, iar dupa caderea sistemului bolsevic, s-a întors în tara. Înca mai avea iluzii. A tradus Constitutia Germaniei Federale si a oferit-o spre studiu si aplicare conducatorilor Conventiei Democrate. Inutil fiindca toti cei 15000 de specialisti stiau ce aveau de facut. Ulterior, si-a oferit serviciile ca doctor cu practica într-o lume cu mari performante în domeniu. Confratii l-au primit cu suspiciune. În paralel, doctorul Florin Matrescu a ramas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea Holocaustul rosu este rezultatul acestor cercetari personale, care, prin sagacitatea lor, neconventionala astazi, îl marcheaza pe oricare cititor. Pe data de 7 septembrie 2006, Florin Matrescu, împreuna cu alti intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al comunismului. Actiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atentia cuvenita din partea presei si a prietenilor lui Vladimir Tismaneanu, inchizitorul "epocii de aur". N-a înteles atunci ca "tot noi" trebuie sa facem rechizitoriul "holocaustului rosu"... - Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus "Holocaustul Rosu"?- Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate "holocaustului negru" sau "holocaustului nazist" si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica - ma refer în special la Germania - se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre cealalta tragedie care i-a urmat nazismului. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Stepa kazahă - pământ al făgăduinţei pentru românii din Basarabia şi Bucovina la sfârşit de secol XIX
 Vasile SOARE
Ambasadorul României în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tajikistan
19 aprilie 2006
Comunitea izolată de români basarabeni din regiunea Aktubinsk, nordul Kazahstanului.
Între 12-17 aprilie 2006, am efectuat o deplasare în regiunea Aktubinsk din nord-estul Kazahstanului, la 2220 km nord de Alma-Ata, capitala sudică a acestei tari, respectiv la cca. 150 km de graniţa cu Rusia.
Scopul deplasării a fost de căutare a unor localităţi locuite compact de etnici români, asa cum reiese din unele date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan, cercetate de subsemnatul în ultimii ani.
Cu ajutorul unor localnici, pe parcursul a patru zile, am identificat şi am vizitat câteva localitati izolate în stepă, fondate de români basarabeni la începutul secolului 20 (1906-1910): Novosergheevka, Bogoslovka (trad: Binecuvântat de Dumnezeu), Besarabka, Cernovodsk. Toate aceste localităţi fac parte astăzi din raionul Alga (fost Kara-Hobda), regiunea Aktiubinsk. Români basarabeni mai locuiesc şi în localităţi precum Ilinca, Bolgarka, Alga (centru raional) şi oraşul Aktubinsk, centrul regiunii cu acelaşi nume. Localitatea cu cele mai multe familii de români basarabeni este Novosergheevka, situată izolat în plină stepă, la cca. 80 km de oraşul Aktiubinsk, de-a lungul pârâului Kara-Hobda. La prima vedere, de departe aceste sate de basarabeni se deosebesc de alte sate din regiune locuite de populaţie kazahă, nomadă prin definiţie. Casele sunt mai îngrijite, au pomi fructiferi, viţa de vie şi fântâni (neîntâlnite în alte localităţi din stepa Kazahstanului). Cu toate acestea, traiesc extrem de modest.
Am întâlnit mai multe familii de români basarabeni, în general, batrâni care s-au arătat extrem de bucuroşi de oaspeţi din România: Cerempei, Capstrâmb, Cumpanita, Cristinoi, Tarus, Mânza, Mârza, Oltu, Racu, Dodon, Dreavu, Lazu, Iepuras, Cervinski, Sârbu, Muntean, Jenaru, Grecu, Rotaru.
Am fost surprins să constat că toti aceşti români basarabeni în vârstă vorbesc încă bine limba română, în grai moldovenesc, cu exceptia generaţiei tinere, sub 35-40 de ani, care nu mai cunoaşte aproape deloc limba nativă, vorbind limba rusă. Am fost, de asemenea, surprins să aflu cum această comunitate încă îşi pastrează tradiţiile şi obiceiurile populare atât de departe de patrie: torc lâna, ţes la razboi (majoritatea au covoare tesute în casă), fac pâine de casă şi alte mâncaruri traditionale, tin sarbatorile de peste an precum Pastele, Craciunul, îsi boteaza copiii si-si înmormânteaza mortii dupa ritualul crestin ortodox mostenit din generatie în generatie, stiu rugaciuni etc. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
|
|
Promo
Avem 5 vizitatori online
|
Istoria românilor 
