1918-1920 România refuză să ocupe Ucraina Imprimare
Articole - Perioada contempoarană

de  Florin Anghel

Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului "spatiu al polonitatii", adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa - pe lânga teritoriile polone - si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.


La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.

Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica. El a fost încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.

Situatia din Bielorusia - a carei anexare integrala o doreau polonezii - era la fel de complicata. Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S. Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.

Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu cât mai întins.

Care era însa realitatea din Ucraina?


Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion Petliura ca ministru pentru probleme militare. Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917, independenta Republicii Populare Ucrainene.

Inca la sfârsitul anului 1917, în cadrul conducerii Republicii Populare Ucrainene s-au accentuat disputele dintre liderii traditionalisti ai Radei Centrale, înclinati mai mult spre o autonomie, si cei din jurul hatmanului Pavel Skoropadski, sprijinit direct de germani. Hatmanul, devenit lider al Ucrainei în perioada martie-noiembrie 1918, urmarea sa asigure independenta deplina fata de Rusia si sa reconstituie "patrimoniul teritorial istoric" al Kievului. In paralel, cu putin timp înainte de semnarea pacii separate de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietica si Puterile Centrale (3 martie 1918), armata rosie a impus la Harkov un "guvern sovietic ucrainean" si a proclamat Republica Sovietica Socialista Ucraineana, iar trupele acesteia au trecut la ofensiva, la sfârsitul lunii februarie 1918 reusind sa ocupe Kievul. Prin tratatul semnat la Brest-Litovsk, Puterile Centrale au impus Rusiei Sovietice recunoasterea independentei R.P. Ucrainene si retragerea trupelor bolsevice de pe teritoriile acesteia.

 
O propunere surprinzatoare

Prabusirea militara a Puterilor Centrale, dezmembrarea Austro-Ungariei si retragerea trupelor germane din Ucraina au atras si teritoriile administrate pâna atunci de Austro-Ungaria în conflictul de interese. In noiembrie 1918, nationalistii ucraineni proclamasera o "republica ucraineana" cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, si cerusera integrarea în Ucraina. Proiectul a fost zadarnicit prin intrarea trupelor române în Bucovina. Un alt proiect viza proclamarea unui stat ucrainean în Galitia, cu capitala la Lvov si care includea si Bucovina; în fruntea lui ar fi trebuit sa vina arhiducele Wilhelm de Habsburg, varul ultimului împarat austro-ungar. Interventia rapida a trupelor române si polone în Pocutia în mai-august 1919 (Magazin istoric, nr. 1/1995) a pus capat acestei încercari, iar arhiducele Wilhelm a fost arestat de români.
 
Dupa retragerea trupelor germane din Ucraina, hatmanul Skoropadski nu s-a mai putut mentine la putere si la sfârsitul lunii noiembrie 1918 conducerea a fost preluata la Kiev de un Directorat în frunte cu Semion Petliura, adept convins al independentei tarii sale, dar incapabil sa propuna un program coerent de organizare interna a statului.

Profitând de slabiciunile noului regim de la Kiev, la sfârsitul anului 1918, armata rosie a declansat o ofensiva generala. Directoratul R.P. Ucrainene a declarat oficial razboi Rusiei Sovietice, la 16 ianuarie 1919, mizând pe ajutorul trupelor aliate (în special franceze) - debarcate în Crimeea pentru a-l sprijini pe generalul alb-gardist Denikin - si chiar pe concursul Poloniei. Lipsiti de sprijin, nationalistii n-au putut rezista si, la 5 februarie 1919, armata rosie a ocupat din nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, condus de Cristian Rakovski. La sfârsitul lui aprilie 1919, bolsevicii au ocupat si Odessa.

Acestea au fost împrejurarile în care guvernul polon a propus României o solutie surprinzatoare: împartirea si administrarea Ucrainei!

Primele referiri la o actiune comuna româno-polona în spatiul ucrainean dateaza din decembrie 1918: câteva mesaje trimise, prin Paris, catre generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General al armatei române, de catre liderii Comitetului National Polon din Franta si Marea Britanie. Putin mai târziu, în primavara lui 1919, organizatorul Ministerului de Externe polon, contele Aleksander Skrzynski, i-a adresat premierului român I.I.C. Bratianu alte mesaje referitoare la aceeasi problema. In aprilie 1919, delegatiei române la Conferinta de pace de la Paris i-a fost remis, prin intermediul aceluiasi Skrzynski, un document din partea primului ministru si ministru de Externe polon Ignacy Paderewski, în care erau prezentate principalele obiective ale diplomatiei poloneze în Rasarit. Potrivit textului respectiv, Polonia era interesata sa reintegreze teritoriile care îi apartinusera înainte de 1772 si avea nevoie de ajutor în "efortul coplesitor" de a pune bazele unui stat ucrainean puternic, capabil sa reziste ofensivei militare si propagandistice a Rusiei Sovietice. Paderewski facea apel la întelegerea deplina si participarea României la acest "proces" - singurul care ar fi garantat apartenenta definitiva a provinciilor recent unite cu teritoriile lor nationale: Galitia Orientala (Polonia) si Basarabia (România).

Incurajari nemotivate

Bazându-se pe acceptul neconditionat al partii române de a participa la actiunea militara din Pocutia (mai-august 1919), dar care, pentru partea româna, izvorâse din cu totul alte ratiuni, guvernul polon, prin acelasi Skrzynski, a reluat propunerea privind o mai buna administrare a teritoriilor ucrainene amenintate de invazia bolsevica; sugestia a fost lansata pe diferite canale atât lui Ionel Bratianu, cât si regelui Ferdinand. Nu avem însa nici o dovada documentara privind raspunsul partii române, daca acesta a existat. Putem afirma însa ca la Bucuresti nu se putea vorbi despre o atitudine categorica, iar partea polona a interpretat tacerea drept o încuviintare.

Astfel, la 16 august 1919, cu stiinta maresalului Jozef Pilisudski si a lui Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat partii române prima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele române si polone. Partea polona preconiza instalarea unei administratii dualiste, statul român putând primi în administrare proprie un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara a se face si o delimitare nordica, dar ea nu ar fi depasit o linie imaginara, pornind din dreptul orasului Lvov. Acest proiect - explica oficialul polon - urmarea sa "organizeze serios" viitorul stat ucrainean, în conditiile în care Directoratul din Kiev se dovedise incapabil sa reziste în fata ofensivei armatei rosii. România si Polonia erau interesate sa actioneze în Ucraina pentru a evita o "invazie bolsevica" si sa asigure "stabilitatea la frontierele rasaritene". Daca "efortul civilizator" ar parea costisitor pentru români, partea polona avansa ideea ca "teritoriile ocupate si administrate" sa fie folosite, în viitor, ca "zone de tampon".

Stim cu siguranta ca propunerea polona a fost cunoscuta factorilor politici si militari din Bucuresti. Marele Stat Major român si unii lideri politici, precum generalul Averescu si Take Ionescu, au optat însa pentru neutralitatea cea mai adânca, în vreme ce regele Ferdinand si unii fruntasi liberali pareau sa încline spre o interventie militara. Cert este ca nu a existat un raspuns oficial din partea României. De aceea, probabil, Varsovia s-a considerat încurajata în demersurile sale.

Intre timp, contele Skrzynski a fost numit ministru plenipotentiar al tarii sale la Bucuresti. Tot la initiativa maresalului Pilsudski, la 20 septembrie 1919, Skrzynski i-a oferit sefului guvernului român un proiect de colaborare care prevedea: Ucraina sa fie ocupata militar de catre cele doua tari, dupa care România si Polonia sa stabileasca acolo un protectorat sub egida Societatii Natiunilor. La acea data, Polonia era deja angajata în conflicte militare cu Rusia Sovietica si în disputa diplomatica cu Lituania pentru Vilnius. Constienta ca nu va putea atrage România de partea sa în astfel de conditii periculoase, Varsovia s-a straduit sa dea impresia Bucurestilor ca ar fi obtinut asentimentul prealabil al Aliatilor, asa cum se întâmplase în cazul actiunii armatei române împotriva revolutiei bolsevice din Ungaria. Nici pâna azi însa nu exista o dovada documentara ca ar fi existat un asemenea asentiment din partea Frantei sau a Marii Britanii.

De data aceasta, primul ministru Ionel Bratianu a respins oficial o astfel de colaborare si a încercat sa-l lamureasca pe ministrul polon ca "România nu doreste aventura", ca o solutie mai buna ar fi intensificarea negocierilor pentru stabilirea termenilor unei aliante politico-militare româno-polone.
 
In paralel, Ionel Bratianu a cerut ministrului român la Varsovia, Alexandru Florescu, sa sondeze terenul spre a da lamuririle necesare cu privire la proiectele polone. Dupa discutii cu maresalul Pilsudski si alti lideri politici poloni, ministrul Florescu a ajuns la concluzia ca toti dovedeau "o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar". In octombrie, Bucurestii transmiteau, prin "canalul" Skrzynski, ca România nu dorea teritorii ucrainene si ca o interventie militara în Rasarit nu era de dorit atâta vreme cât Polonia se afla angajata în mai multe conflicte cu vecinii sai. Mai mult (si acest lucru a deranjat cercurile politice din Varsovia), guvernul român dorea sa sprijine o Ucraina independenta prin stabilirea de "raporturi directe" cu Directoratul din Kiev.

La aflarea acestui raspuns, maresalul Pilsudski l-a chemat pe ministrul Florescu, împartasindu-i îngrijorarea Poloniei fata de intentia României de a "abandona o politica rasariteana comuna". Partea româna ar trebui sa înteleaga ca ocuparea si administrarea în comun a Ucrainei ar fi solutia cea mai potrivita pentru a se ajunge la o alianta româno-polona "de neclintit", ar aduce "pacea si securitatea" în zona si ar spori prestigiul celor doua tari în fata altor "pretendente" la rolul de "lideri regionali" (maresalul nominalizase în mod explicit Cehoslovacia). Amplul raport expediat în 7 noiembrie 1919 la Bucuresti de catre ministrul Florescu este însa deosebit de limpede: "Polonia - aprecia el - nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta."

Refuz categoric


Primavara anului 1920 a adus evolutii spectaculoase. In spiritul "ideii federaliste", dar si ca o masura de aparare în fata tot mai deselor provocari politice si militare bolsevice, maresalul Pilsudski a ordonat declansarea ofensivei generale contra armatei rosii. In paralel, Varsovia a demarat negocieri cu Directoratul din Kiev, sprijinindu-l pe Petliura, cu conditia ca acesta sa accepte un control aproape total al polonezilor asupra problemelor administrative, economice, politice si militare din Ucraina. In aprilie 1920 s-a încheiat un tratat de alianta între cele doua tari, în baza caruia multe din atributele suveranitatii ucrainene (concesionarea porturilor maritime si a transporturilor, controlul direct asupra armatei si al unor ministere etc.) fusesera cedate Varsoviei. Mai mult, trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920, orasul Kiev.

La sfârsitul lunii aprilie 1920, într-un mesaj trimis premierului român Al. Averescu, maresalul Pilsudski revenise cu propunerea de a "pregati" o "alianta" cu România, pentru a "ocupa, împarti si controla" teritoriile ucrainene, pentru ca "nimeni nu mai stie ce este acolo�. Pilsudski îi acuza pe Aliati ca, la Versailles, nu asigurasera de jure frontierele rasaritene ale Poloniei si acelasi lucru îl facusera, dupa parerea lui, si în problema Basarabiei. "Daca Aliatii nu au politica în rasaritul Europei - transmitea el guvernului din Bucuresti - s-ar cuveni ca România si Polonia sa aiba o politica si sa o impuna."

Dupa aceasta discutie, pe care maresalul Pilsudski a avut-o cu ministrul român la Varsovia exact în momentele în care trupele polone ocupasera Kievul, partea polona a facut o ultima propunere de împartire a Ucrainei; oferta avea în vedere de asta data doar o mica portiune din litoralul Marii Negre, cu portul Odessa, si regiunea dintre Nistru si Bug, ca o zona tampon împotriva atacurilor bolsevice.

Inainte de a transmite refuzul sau categoric de a participa la orice proiecte de acest fel, guvernul român a informat diplomatia franceza. Ministrul francez la Praga a fost înstiintat de ministrul român de Externe Take Ionescu si, desi Parisul nu a dat nici un semn ca s-ar fi opus planurilor poloneze, pozitia generalului Averescu a ramas ferma: respingerea oricaror planuri de participare a României la conflictele din rasarit si stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii aliantei bilaterale, pâna la rezolvarea deplina a disputelor militare polono-sovietice.

Sursa: Magazin istoric