În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română? ).

 

Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.

 

Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (secui, saşi, şvabi, sârbi, cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă a aduce în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei – ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.

 

Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; asemenea încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un astfel de abuz să rămână fără răspuns. Prin asemenea nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.

 

Bela IV se baza pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ştim însă cu siguranţă că oştirile româneşti din Carpaţi luptaseră în mai multe lupte împotriva tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice.

 

Slăbiciunile Ungariei şi refuzul Ioaniţilor de a se stabili în teritoriul oferit de Bela IV deşi nu-i aparţinea, au amânat războiul dintre Litua şi Ungaria. Odată cu trecerea timpului însă, revenindu-şi după invazia tătară, Ungaria a început să se pregătească pentru a înfrunta pe Voievodul Litovoi, a cărui putere creştea mereu. Noi cnezate se alipeau de Ţara Lituei, şi chiar dacă aceste cnezate erau în general mici, numărul dădea importanţă acestei creşteri neîncetate. Ca urmare, Ladislau IV-lea, noul rege al Ungariei după Bela IV şi meteoricul Ştefan V-lea, porneşte la 1272 conflictul, emiţând pretenţii asupra unor teritorii deţinute de Litovoi. Acesta, faţă de încălcare principiilor vasalităţii – care presupuneau ocrotire şi nu jefuire – repinge cu indignare cererile abuzive şi renunţă la a mai plăti dijma regală. Are loc un prim război, şi spre uimirea şi dezamăgirea lui Ladislau IV domnitorul român obţine o victorie strălucită.

 

Puterea Ţării Litua şi aşezarea sa deosebit de sigură, buna organizare militară şi mai ales geniul lui Litovoi făceau ca orice război împotriva Românilor de aici să aibă puţine şanse de izbândă. De aceea, Ladislau IV a apelat la altă metodă. A stabilit un regim de pace prin trimişii săi la curtea lui Litovoi, dar fără a semna un tratat propriu-zis. În acelaşi timp însă, a căutat din răsputeri găsirea sau strecurarea unui trădător printre oamenii din apropierea domnitorului român. Şi, după câţiva ani de căutări, s-a izbutit introducerea unui trădător în suita domnească. Acesta a fost semnalul pentru pornirea celui de-al doilea război. Ladislau IV a beneficiat de informaţii amănunţite despre mişcările armatei române. La momentul hotărâtor, Litovoi a fost asasinat. După ce vestea a zguduit oastea românească, a urmat atacul neaşteptat al armatei lui Ladislav IV; în acelaşi timp, tot prin asemenea tertipuri, fusese făcut prizonier şi Bărbat, fratele lui Litovoi, singurul care ar fi putut să conducă trupele după dispariţia acestuia. Cu toate acesea armata românească, deşi rămasă fără comandant, s-a luptat eroic, provocând grele pierderi ungurilor şi izbutind să se retragă în munţi fără a fi distrusă. Acest lucru a împiedicat planurile lui Ladislav al IV-lea de anexare totală a Lituei. Litua a rămas mai departe de sine stătătoare, trebuind însă a plăti o grea răscumpărare pentru eliberarea din prizonierat a lui Bărbat, care a devenit apoi noul domnitor al ţării.

 

Lupta plină de înţelepciune si curaj a lui Litovoi a fost semnalul redeşteptării Românilor din Carpaţi la lupta pentru neatârnare şi baza de la care, după încă o generaţie, se va ridica Ţara Românească a Munteniei, de la Munţi la Marea cea Mare. (© ACESDS)