Prima pagină Articole Perioada contemporană Revista "Memoria" - Scrisori despre drama românilor de peste Prut
Revista "Memoria" - Scrisori despre drama românilor de peste Prut Imprimare
Articole - Perioada contempoarană
romani TransnistriaDomnul George Sima, din Tiraspol, Transnistria, ne-a trimis următoarea scrisoare, cu rugămintea de a o publica în paginile revistei noastre.
   
Elena Pădurean, în vîrstă de 14 ani, elevă a liceului românesc „Lucian Blaga“ din Tiraspol (Transnistria), ne-a trimis o emoţionantă pledoarie pentru românitate, cu atât mai impresionantă, cu cât vine de la românii uitaţi, ignoraţi, martirizaţi, lăsaţi la discreţia Armatei a 14-a...Ca şi românii din Timoc sau Ucraina, şi cei din Transnistria sunt zilnic batjocoriţi, umiliţi, jigniţi, trataţi ca o rasă inferioară, lipsiţi de drepturi, numiţi „fascişti români“ şi „viitori ucigaşi“. A fi român este acolo ceva de ocară, a vorbi româneşte este o ruşine şi un semn de inferioritate socială şi culturală.
   
Să ne reamintim că în Transnistria există 8 şcoli care şi-au câştigat statutul de şcoli româneşti, cu grafie latină, sub jurisdicţia Republicii Moldova, în iulie 1992, în urma sângerosului război de pe Nistru, soldat cu un adevărat genocid asupra populaţiei româneşti. Declanşat ca o reacţie a conservatorilor rusofoni din Transnistria faţă de procesul de redeşteptare a sentimentului românesc în RSS Moldovenească, războiul desfăşurat între 2 martie şi 31 iulie 1992 a avut ca duşmani românii, tricolorul românesc, grafia latină şi limba română.
   
Armata a 14-a (cu tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenade), cazacii de pe Don, batalioane de voluntari de la Moscova şi Sankt Petersburg, gardişti locali, dublaţi de puşcăriaşi special eliberaţi, au bombardat şi atacat - cu mine, grenade şi rachete, dar şi cu arme neconvenţionale - satele şi oraşele Transnistriei, terorizând populaţia civilă şi aruncând în aer poduri, şosele, unităţi economice, baraje, relee, locuinţe. Vânaţi pe stradă, în case, în autobuze, în spitale, la şcoală sau grădiniţă - bărbaţi, copii, bătrâni, femei gravide erau împuşcaţi, jefuiţi, violaţi, terorizaţi, bătuţi, torturaţi sălbatic, mutilaţi sau executaţi, la adăpostul nopţii; românii erau răpiţi, apoi cadavrele lor erau descoperite aruncate în groapa de gunoi sau în fântâni ori plutind pe Nistru mutilate, arse, jupuite sau chiar crucificate.
   
Dar victoria şcolilor româneşti, obţinută cu asemenea sacrificii de sânge, va dura până la 15 iulie 2004, când şcolile vor fi efectiv atacate de către forţele de ordine ale regimului separatist - în urma Hotărârii aşa-zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, de închidere a tuturor şcolilor de grafie latină şi rechiziţionarea sediilor acestora. Şcolile au fost atacate, încercuite de Miliţia transnistreană, deconectate de la electricitate, apă şi alte servicii, elevii, părinţii, profesorii fiind supuşi ameninţărilor şi atacurilor fizice, unii concediaţi sau chiar arestaţi.
   
După îndelungi tratative şi demonstraţii, la 1 iulie 2005, doar 4 şcoli româneşti din Transnistria au primit „înregistrare permanentă“ în calitate de şcoli „nestatale“, cu statut de persoane juridice. În aceste condiţii, micii „eroi“ din Transnistria scriu poezii de dragoste faţă de limba română, poporul român şi România, ţara lor de vis, dând o lecţie de românism şi demnitate elitelor politice, culturale şi artistice de la Bucureşti, care îi ignoră.
   
Iată, în continuare, şi scrisoarea elevei Elena Pădurean din Transnistria:

    Ce dorim noi, copiii români din Tiraspol?

    Doamne, ce în ceruri eşti,
    Te rugăm să ne păzeşti!
    Păzeşte ţărişoara toată
    Să nu mai fie trădată!
    Alungă departe străinul
    Să nu mai plângă românul.


    Vă scriu o scrisoare în numele copiilor români din Tiraspol şi vă rog, dacă puteţi, să o publicaţi şi în alte ziare, pentru alţi români, care nici nu au idee ce mult suferă copiii români şi în ce condiţii foarte grele învaţă, dar ce lucruri frumoase pot să facă ei şi ce poezii au scris! Noi nu avem sală de sport, nu avem sală festivă, nu avem laboratoare... avem numai o mică încăpere care şi asta a fost devastată anul trecut.
    Lasă să ştie o lume întreagă că aici, copiilor români le sunt încălcate drepturile şi nimeni nu ştie cum să ne apere. Aş vrea să vă povestesc atâtea lucruri!
    La 15 iulie 2004 a fost o zi de neuitat pentru mine şi pentru noi toţi cei ce gândim şi judecăm româneşte. Eu, cu fratele meu Andrei, trebuia să plecăm la ţară la bunici, când am auzit telefonul sunând. Mama ne-a anunţat că nu vom mai pleca nicăieri, a luat aparatul de fotografiat şi a ieşit repede din odaie, cu ochii în lacrimi, iar nouă ne-a spus să nu ieşim nicăieri din casă. Că la şcoală se întâmplă ceva groaznic! Ne-a lăsat un număr de telefon şi ne-a spus: „Dacă nu mă întorc, să sunaţi şi să plecaţi noaptea de acasă, să nu vă vadă nimeni; şi ne-a mai rugat să nu răspundem la nici un apel telefonic.“ Nu prea înţelegeam ce se întâmplă, fiindcă asta a fost foarte repede. Eu am ascultat, dar fratele meu nu. M-a lăsat singură în odaie, m-a încuiat, şi a plecat şi el ceva mai târziu la şcoală. Dar a venit şi el degrabă înapoi, fiindcă părinţii şi profesorii nu permiteau copiilor să fie acolo alături de ei. Andrei mi-a spus că se întâmplă ceva straşnic...
    Numai a doua zi am rugat-o pe mama să vin şi eu acolo, fiindcă mama nu a dormit toată noaptea; ea mi-a spus că nu mai avem ce vedea acolo, totul este distrus, totul a fost furat, încărcat în maşini şi dus într-o direcţie necunoscută.
    Am plecat cu mama a doua zi, şi vedeam că toţi profesorii plângeau, şi părinţii la fel; toţi erau agitaţi şi revoltaţi, şcoala era înconjurată de multă miliţie. Profesorii şi noi toţi eram alungaţi peste drum, ca nişte câini. Vă daţi seama cum se comportau ei cu profesorii noştri?!
    De atunci zilnic mergeam cu mama şi protestam în faţa şcolii, nu puteam sta mult acolo fiindcă părinţii ne trimiteau acasă. Ei rămâneau până seara. Nu aveau nici mâncare, nici apă, nici WC, nimic! Noi, copiii, împreună cu cei maturi, făceam sondaj de opinie prin oraş: pe foi adunam semnături de la populaţie, dacă sunt de acord cu închiderea şcolii româneşti din Tiraspol. Foile acestea se mai păstrează până în ziua de azi la mama. Atunci am scris eu prima poezie din viaţa mea, intitulată Voi aţi văzut cum plâng copiii la Tiraspol?
    Apoi eu personal am început să merg cu mama la diverse mitinguri de protest la Chişinău, şi am participat împreună cu profesorii şi colegii mei de şcoală şi părinţii la pichetat Ambasada Rusiei până am revenit la procesul de învăţământ.
    Da, am uitat să spun că noi am fost împrăştiaţi pe la diferite şcoli. Eu mergeam zilnic la un liceu românesc din dreapta Nistrului, tocmai la 25 km. (...) Acolo, la Copanca, învăţam în diferite clase. Ne predau profesorii de acolo, iar profesorii noştri făceau reparaţii împreună cu constructorii şi părinţii ca să termine mai degrabă refacerea şcolii şi noi să ne întoarcem cât de curând în locaşul nostru.
    Era periculos să circulăm zilnic, fiindcă treceam prin postul de „grăniceri transnistreni“ şi uneori ne opreau autobuzul, iar nişte oameni înarmaţi le cereau actele celor maturi.
    Ce ne-a făcut să rezistăm? Suntem „moldoveni“, dar profesorii, la şcoală, ne-au explicat de ce suntem noi „moldoveni“ şi nu suntem români (?!). (...) Poate suntem încă mici şi nu pricepem încă multe lucruri, dar ştim una: avem o limbă atât de frumoasă şi un popor atât de deştept... de ce să studiem în altă limbă, dacă trebuie să ştim cine suntem noi, iar când vom creşte mari şi vom avea şi noi copii, să ştie şi copiii noştri cine le-au fost strămoşii. Dacă vom studia în limba rusă, şi copiii noştri la fel, n-o să mai ştim cine suntem şi de unde ne vin rădăcinile.
    Anul trecut, când priveam emisiunile televiziunii locale, Doamne fereşte ce cuvinte urâte spuneau despre profesorii noştri!!! Mama mi-a interzis să mai ascult, fiindcă au vorbit atât de urât, încât mi-e ruşine să vă spun ce cuvinte ziceau!
    Dar noi avem cei mai buni profesori şi cei mai deştepţi elevi din oraş şi poate şi din Basarabia. Fiindcă aud de la mama că au venit scrisori de mulţumire la liceu, unde foştii noştri elevi sunt lăudaţi că învaţă foarte bine. Unii copii, ai căror părinţi au fost ameninţaţi că îi dă afară de la serviciu dacă nu-şi iau copiii de la şcoala românească, s-au dus să studieze în şcolile ruseşti, iar acum au luat toţi locuri de frunte la Olimpiadele pe obiecte în Transnistria.
    Voi ştiţi ce dorim noi, copiii români din Transnistria?
    Dorim să fim auziţi de toată lumea, să avem şi noi drepturi egale cu toţi copiii, să învăţăm în condiţii normale.
    Şi iată şi ultima mea dorinţă:
    Să avem o ţară mare,
    să nu mai fie hotare,
    pomii să ne înflorească,
    holdele să înverzească,
    iar străinul să dispară
    să nu mai aibă loc în ţară,
    să ne-ntâlnim frate cu frate
    să ne iubim până la moarte!


Elena Pădurean
9 februarie 2006

*
Iată şi o altă scrisoare, din Bucureşti, primită la redacţie:

    Bună ziua,

    Mă numesc Neghină Angela şi sunt din Bucureşti.
    Sunt una dintre deţinuţii de la Jilava din 21 decembrie 1989. Pe vremea aceea aveam 17 ani.
    Nu am avut niciodată carnet de revoluţionar, deşi am fost cea mai îndreptăţită. Sinceră să fiu, mi s-a părut mereu o tâmpenie chestia cu carnetul, ca şi cum având un carnet în mână, uiţi de toate imaginile şi ororile pe care le-ai văzut. Am fost arestată la sala Dalles, în timp de căram răniţii la Salvare (cred că printr-o trădare) şi dusă la Poliţia capitalei (vă lipsesc de amănunte), apoi la Jilava.Vă puteţi imagina un copil de 17 ani într-o împrejurare ca aceasta?
    Am fost pusă la zid ca toţi ceilalţi, aşteptând semnalul.
    Am scăpat cu viaţă, însă acasă "s-a întors altcineva în locul meu".
    De ce vă scriu toate acestea?
    Am tot citit articole despre evenimentele de atunci, multe deformate, mai mult din punct de vedere istoric, însă nu am citit nici un articol (sau nu am găsit pe Internet) văzut prin prisma celui implicat. Mă întreb mereu, ce s-a ales de toate femeile cu care am stat, ce visuri au, sunt fericite, au uitat...
    Am început să scriu o carte, însă de multe ori renunţ şi iar revin, gândindu-mă că nu ar interesa pe nimeni. Trăiesc în străinătate de câţiva ani şi caut mereu pe Internet referinţe la un proces al securiştilor şsi miliţienilor de la sala Dalles şi mai departe, însă nu găsesc nimic, ştiu că s-a uitat, însă eu exist.
    E mai mult o scrisoare în stil retoric la care nu aştept neapărat răspuns. În două zile fac 34 de ani. Asta mă bucură cel mai tare, trăiesc.

    Cu respect, Angela Neghină
    24 februarie 2006


Sursa: http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=810

 

© Copyright 2009  vistieria.ro - Toate drepturile rezervate. Web design - ArtGround.roSitemap